Luna ianuarie, pe lângă începutul de an și cunoscutelor sărbători religioase, are o însemnătate istorică pentru poporul român, căci pe 24 ianuarie se sărbătorește înfăptuirea Unirii Principatelor Române. Este un eveniment definitoriu în istoria țării noastre și în formarea României Mari așa cum o visăm astăzi.

Unirea Moldovei cu Valahia (Țara Românească), din 24 ianuarie 1859, a fost rodul unor eforturi seculare, încununate cu apariția României pe harta politică a Europei. Urmare firească a evoluției cerinței de emancipare națională la nivel european, ”Mica Unire” avea să scoată în evidență o pleiadă de patrioți formați în Occident și reveniți în localitățile lor de baștină pentru reformarea patriei. Înalta lor pregătire culturală, viziunea asupra viitorului națiunii, precum și patriotismul de neegalat au făcut ca numele acestei generații să se confunde cu lupta pentru Unire, cu realizarea acesteia și a celor mai de seamă reforme legate de organizarea și funcționarea statului modern român. Da, ați ghicit, elogiem membrii elitei românești pașoptiste. Aceasta era compusă din personalități precum Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza și frații Brătianu, educați în Franța, sau Mihail Kogălniceanu, educat în spațiul German.

Aceste personalități stăpâneau foarte bine instrumentele diplomației și militau hotărât pentru Unirea celor două principate române. De aceea, atunci când Conferința de Pace de la Paris de la sfârșitul Războiului Crimeii a impus o unire formală, oamenii de stat români au găsit o soluție care a dezarmat Marile Puteri: același candidat, Alexandru Ioan I Cuza, a fost ales principe domnitor atât în Moldova, cât și în Valahia. S-a dovedit că în textul Convenției, nu era menționat ca domnii aleși pentru cele două Principate să fie persoane diferite, deci alegerea lui Cuza ca domnitor și în Țara Românească a fost validată. Alegerea sa a fost favorizată și de statutul său, provenind dintr-o familie de boieri.
Soluția a stârnit dezaprobarea unor mari puteri, însă s-a bucurat de sprijinul Franței conduse de împăratul Napoleon al III-lea.
A fost nevoie de doi ani de eforturi diplomatice intense pentru a face marile puteri să recunoască Unirea. Contextul internațional era unul complicat. Cele două principate române erau vasale Imperiului Otoman, care nu le considera decât niște provincii privilegiate. Însă Alexandru Ioan Cuza a știut să se folosească de calitățile sale personale și de simpatia tot mai mare de care se bucurau românii în Occident, pentru a-i convinge pe conducătorii europeni să recunoască noul statut al principatelor.

Deși poate nu pare așa, Unirea Principatelor a făcut parte și dintr-un joc politic mai mare, între Marile Puteri, astfel că Austria se opunea Unirii pentru că era susținută de Franța, iar, pe de altă parte, Prusia susținea Unirea, tocmai pentru că astfel se opunea Austriei.
Era un drum lung, care a trecut prin mai multe etape. Mai întâi, în 1861, Unirea a fost recunoscută doar pe timpul duratei domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Apoi, principele domnitor a unificat, rând pe rând, toate instituțiile fundamentale ale noului stat. Astfel, în momentul detronării lui Alexandru Ioan Cuza, în 1866, Principatele Unite aveau o administrație unică.
Aducerea pe tronul de la București a lui Carol I avea să consolideze Unirea din 1859, ceea ce avea să reprezinte o bază solidă pentru proclamarea independenței în 1877, a regatului în 1881 și a Marii Uniri, în 1918.
În concluzie, eforturile elitei românești a transformat uniunea personală din 1859 în nucleul României de azi.

Profesor , FERCU ALEXANDRU

LA MULȚI ANI TUTUROR ROMÂNILOR !